marți, 30 noiembrie 2010

I promise i will..!

And I will walk through him and i would say the very first and only hello i have ever said to him, and i will hug him like he was the only thing on this Earth, and i would kiss him like he was the air, and i will look at his sparkle eyes and then i will fall into his arms. And then i could die happily because i know that i fully and totally expressed my love:x

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Love and tenderness.

-There will always be:
A LIE in beLIEve
An OVER in lOVER
An END in friENDs
An US in trUSt
An IF in lIFe

- Iubeste cu adevarat cel ce tremura cand iti marturiseste dragostea.
- Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane.
- Frumusetea reprezinta promisiunea fericirii.

And i promised myself that i will walk through him and i will say Hello, and I will love like i have never did it before and i will watch him like he was my sun all this time, and i will kiss him like he was the air, and then i will return like i haven;t done a thing. And then i will be sure that i fully expressed my love:x<3

Daca as putea as impacheta dragostea intr-un colet si l-as arunca pe fereastra!!!

joi, 4 noiembrie 2010

Ea a fost miracolul si Soarele ce nu rasarise atatia ani.

Aceasta povestioara este reala!:
Sunt un negru. Ei bine, am simtit nevoia sa va spun acest detaliu aparent nesemnificativ pentru a sti mai bine cu cine aveti de-a face. Ma numesc Gartal si am 18 ani, sunt un adolescent obisnuit, corect? Insa pentru un negru viata nu este la fel de simpla. Am cunoscut tot felul de persoane, destul de xenofobe as putea spune, dar si oameni care m-au uimit si mi-au starnit respectul si admiratia pentru puterea lor de intelegere. Din ultima categorie face parte Sophie. O tanara de 17 ani, cu o dorinta apriga de afirmare. Am cunoscut-o pe strazile Varsoviei, oras in care locuiesc de peste 2 ani. Ea venise in Polonia in vacanta, singura. Mai tarziu aflasem motivul venirii sale aici neinsotita. Era intr-adevar o tanara frumoasa, cu trasaturi fine, si cu un par catifelat si proaspat, ce te imbata cu un miros placut de piersicuta coapta. Se misca precum o balerina, gratioasa si invaluita de o aura de mister,cu toate reflectoarele asupra sa. Bineinteles ca am observat-o de la 3 strazi distanta, din aceasta cauza m-am impidicat de bordura din fata mea, am cazut pe mana dreapta, fracturand-o si m-am ales si cu nasul spart. Ceea ce m-a socat a fost ca din marea de oameni adunata in jurul meu, tot felul de oameni circumspecti, ea a sarit in ajutorul meu, intinzandu-si mana subtire cu degetele fine si cu o piele neobisnuit de alba, contrastanta. M-a ridicat cu o forta inimaginabila unei fiinte asa de fragile si m-a privit cu o afectiune rara. Se uita in jur, scarbita de nonsalanta semenilor ei si imi facea loc prin multime. M-a intrebat:
- Te simti bine? cu o voce ragusita, insa atragatoare.
- Da, am reusit eu sa indrug, da sunt bine.
- Te-am zarit de la 2 strazi distanta si mi-am zis sa te ajut.
In acel moment inima imi batea in piept atat de tare incat la un moment dat am crezut ca o sa explodeze in bucati minuscule. Ma observase, ii pasa de mine, niciodata nu am mai intalnit vreo persoana care sa nu ma scruteze cu o privire sceptica si sa se departeze de mine pentru ca sunt negru. Niciun alt om de pe acest pamant nu a mai fost asa de bun.
- Cred ca ar fi mai bine sa te duc acasa! imi spuse, si in secunda urmatoare ma ajuta sa ma urc intr-un taxi, si se aseaza langa mine. Unde locuiesti, dragule?
- Langa Biserica Wasilew.
Tot drumul m-a tinut de mana. Avea o mana micuta, cel putin alaturi de a mea era mai mica decat in realitate, dar emana atata caldura si dragoste incat imi doream sa ramana impletita cu mana mea cel putin o vesnicie. Apoi visul meu s-a spulberat, am ajuns si desigur eu coboram si ea isi continua drumul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar dupa ce a platit taxiul am observat cu stupoare ca manuta ei ramasese impletita cu a mea. Era o gluma? Ea chiar vroia sa ma conduca pana in apartament? Ma simteam implinit si in acelasi timp eram debusolat. Nu intelegeam ce are de gand sa faca. Apoi a spus:
- Vrei sa te ajut sa urci? As putea sa vin si sa am grija de tine, desigur daca doresti si tu.
- Pai...aaa..aaa, da, cum sa nu, adica sincer nu am mai avut niciodata un musafir si sunt cam nepregatit,si..
Imi astupase buzele cu degetul aratator. Eram consternat, ce se intampla?
Schiopaind am intrat in bloc si am incercat sa descui usa cu mana nefracturata cand imi smulge cheile zicand:
- Ai uitat ca esti infirm! cu o nota de ironie, desigur.
- Ei bine inca nu sunt beteag, i-am spus zambind.
Am intrat in holisorul modest, cu peretii de un galben spalacit, si cu lampa nefunctionala. In ciuda faptului ca locuiam intr-o casa modesta, Sophie gasi fascinanta biblioteca si se indrepta spre ea, cand deodata izbucni in plans.
- Ce s-a intamplat, draga mea? Te-am suparat cu ceva? si in acel moment se sprijini de umarul meu si incepu sa planga.
- Nu este vina ta, doar ca ma afecteaza faptul ca traiesti singur, intre acesti pereti odiosi fara ca macar sa iti dai seama cate ai de oferit si ce fel de om esti. Esti o persoana minunata, una dintre cele mai sincere din cate am intalnit. In ochii tai se citeste intreaga suferinta si ma copleseste atmosfera anosta din casa asta.
- Sophie, daca stiam nu te.. si nu ma lasa sa continui ce aveam de spus. Isi infipse degetele in parul meu si ma trase mai aproape de ea pana cand simtii apasarea buzelor sale peste ale mele si toate intrebarile isi primira un raspuns. Nimic nu mai conta in acel moment, nici ca sunt negru, nici ca sunt ranit, nici macar faptul ca ne cunoasteam de cateva ore.Nimic. Apoi realizasem ca sunt special, intr-adevar, Sophie, dulcea mea Sophie, avea dreptate, sunt o fiinta solitara dar minunata, o fiinta care merita iubita si care cerseste afectiune in fiecare moment al vietii. Atunci, acolo cu ea timpul se oprii in loc. Dragostea biruise, iar eu eram o alta victima a ei. In acel momemt am simtit ca pot sa mor, pentru ca era prima oara cand eram iubit, am simtit ca nu am indurat degeaba atatea chinuri, ca am fost rasplatit pentru rabdarea mea, pentru batjocurile si dispreturile oamenilor, am simtit ca eram intreg. Si doar datorita scumpei mele Sophie. Ea a fost miracolul, si Soarele ce nu rasarise atatia ani.
Asadar, dragi cititori, am postat aceasta povestioara pentru ca orice om are un suflet ce nu merita calcat in picioare doar din orgoliul, egoismul, rautatea noastra. Pentru ca un om traieste pentru a fi iubit si pentru a iubi, si acesta este un drept pe care nu il putem lua, nu avem voie sa il incalcam sau sa trecem peste el. Nu are importanta ce s-a intamplat in continuare, toate intrebarile si-au gasit raspunsul, Garal si-a dat seama ca era menit lui Sophie si ca in viata e greu sa fii iubit, dar e si mai greu sa iubesti.

luni, 19 iulie 2010

Alearga grabit....fara sfarsit.

Te-ai intrebat vreodata de ce trece timpul asa de repede?
Eu da. Si mi-am raspuns prompt. Pentru ca daca nu ar zbura atunci nu am mai avea de ce sa ne fie dor. Nu ar mai fi clipe dupa care tanjim sa le retraim. Nu ar mai fi sperante de viitor. NU ar mai exista nimic. Ne-am conforma si totul ar fi prea banal.
Asa odata cu trecerea timpului devenim mai maturi, mai stapani pe sine. Ne dezvoltam simturile, mintea, inimile. Incepem sa deslusim sentimente mai profunde, mai complexe. Lucruri pe care nu le vom uita niciodata, pentru ca sunt in trecut. Lucruri de care nu ne-am mai bucura. Lucruri pe care speram sa le simta si altii.
Adevarul este ca ne vom aminti mereu ce am invatat si prin ce am trecut.
Timpul este o comoara de nepretuit, este precum nisipul, etern.
Recunosc ca simt deseori nevoia sa dau timpul inapoi si rau gandesc pentru ca daca as putea face asta, as schimba multe fapte si nu am mai avea amintiri. Am fi goi pe dinauntru si pe dinafara.
Asa ca acum ii multumesc timpului pentru ca ne face viata mai usoara, pentru ca o anima, pentru ca alearga neincetat ca un nebun.

joi, 8 iulie 2010

Doi ochi duiosi, ca niste mure, alaturi de un par balai si un zambet de copil.

Se uita pe geam cu admiratie. La ce oare? Nu stiu. Nu mi-a spus niciodata. De ce? Poate ca nu eram suficient de apropiate, sau poate ca nu avea incredere in mine. Vazand ca nu se misca de minute intregi m-am hotarat sa plec de langa ea. Am pasit catre usa, am deschis-o si apoi am trantatit-o cu brutalitate. De ce aceasta explozie de furie? Nu am nici cea mai vaga idee. Insa m-am simtit usurata in acel moment. Probabil ca am vrut sa-i arat ca sunt si eu acolo, dar nu m-a bagat in seama. Ce ar fi trebuit sa fac ca sa isi arunce privirea asupra mea? Ma despart de casa si de cea mai draga fiinta din viata mea. Cel putin asa credeam. Si pornesc catre... un loc. Da, un loc nu stiu unde, insa merg catre el. Sunt tulburata si lacrimile ma podidesc, astfel ca in cateva clipe curgeau siroaie pe obrajorii mei plinuti. Imi treceau prin minte tot felul de reprosuri si de sicane. Simteam ca nu mai pot continua daca nu vorbesc cu cineva. Nu am pe nimeni, nimeni care sa ma asculte. Din acest motiv am plecat de acolo.
Treceam pe langa parcurile inverzite pline de copii galagiosi si plini de energie. Ii invidiez. Mi-as dori ca viata mea sa fie cel putin la fel de frumoasa ca a lor, cel putin la fel de ascunsa. Ei nu stiu ce ii asteapta si de ce fel de persoane sunt inconjurati. Atunci mi-am dat seama. Trebuia sa vorbesc cu unul dintre ei. Hotarata si multumita de ideea mea, merg catre leagan si ma apropii de o fetita balaie, cu doua mure in loc de ochii, si cu un zambet nonsalant.
- Ai putea sa stai cateva minute cu mine? ii spusei eu cu sfiala.
- Desigur. De ce ai vrea sa vorbesti cu mine? Sunt doar un copil? imi raspunse cu roseala caracteristica varstei.
- Tocmai de un copil am nevoie. De un suflet cald, ce nu ma judeca, ce nu ma raneste. Un suflet ce ma asculta si ma consoleaza. Sunt nefericita, draga mea. Traiesc intr-o lume dusmanoasa, intr-o lume nefiresc de rece. In lumea adultilor. Este cumplit. Am avut o copilarie grea. Parintii mei nu erai multumiti de conditia lor, nu erau multumiti de mine, si mai ales nu am avut sprijin din partea lor. Ar fi o rautate sa nu admit ca m-au ajutat cu bani si cu studiile si nu erau chiar asa de ostili. Insa ei compensau material toate momentele in care nu au fost alaturi de mine. Motivul? Aveam o sora bolnava.
- Cum? m-a intrerupt scrutandu-mi chipul cu ochii ei duiosi.
- Da, era bolnava grav. O boala incurabila. Era total neputincioasa. Iar mama mea trebuia sa o ingrijeasca, insa nu era atat de usor precum suna. Grija pentru ea o macina pe interior, o rodea, devenind din ce in ce mai slaba. Nu mai era persoana tonica si impulsiva pe care o stiam. Se transformase intr-o copie a surorii mele. Diferenta era ca mama inca mai avea forta. Nu multa, insa avea ceva. Am petrecut 9 ani in care mama si cu mine ne asiguram ca sora mea avea tot ceea ce-i trebuia. Nu pot descrie in cuvinte cat de rare erau clipele impreuna cu ea. Trebuia sa planific o vacanta cu mult inainte. Timp de 9 ani am adormit plangand in fiecare noapte. Ma gandeam oare cum e sa ai o familie unita? Cum e sa mergi vara, la mare in vacanta si sa te bucuri de soare si apa si de toate minunatiile? Cum e sa ai o camera a ta? Un loc in care tu nu trebuie sa te ascunzi; un loc in care toti te accepta asa cum esti? Lucruri marunte, de care se bucura fiecare adolescent. Ajunsesem in pragul in care sa imi doresc sa mor, si chiar ma certam cu parintii mei si le reprosam faptul ca m-au nascut. Era cumplt. 9 ani de chin. Si apoi s-a dus. Cuprinsa de remuscari, de durere si de boala, a murit. O moarte pe care ne-am dori-o toti. Somnul. Era ca un curcubeu dupa o furtuna lunga si violenta. Nu stiam cum ar trebui sa ma simt. Nu stiam ce ar trebui sa fac. Eram intr-o depresie. Ar fi trebuit sa ma simt usurata, insa ceva ma impingea nu actionez asa. Melancolica, nostalgica, imi era dor de ea. Mama era distrusa, si tata era cuprins de deznadejde. Iar eu pendulam. Nu mi-am imaginat niciodata ca eram mai fericita atunci cand ea ne exploata cu buna stiinta.
- Este o poveste trista. Si bunica mea e bolnava, incurabil. Si nici pe mine nu ma ajuta ea, si mama ma neglijeaza oarecum. Tata este ostil. Cred ca sunt un copil care nu are cea mai frumoasa copilarie. Si imi cuprinse mainile mele reci intr-ale ei. Doua bucatele fragile ma mangaiau si imi trimiteau caldura. Disparuse bucuria din ochii sai. Acum ma privea cu durere, ma privea ca si cum m-ar fi inteles, ma privea adultul din inima ei.
- Cred ca trebuia sa pretuiesc momentele chinuitoare in care o aveam alaturi. As da orice ca sa o mai am. Insa nu pot schimba nimic. Asa ca ma intorc in acei patru pereti de gheata, intre acele persoane reci, si ma invelesc cu o plapuma de deznadejde.
- As putea sa incap si eu in patura aceea! spuse copila.
- Oricand! i-am raspuns eu.
Si m-am ridicat si am pornit la drum. Cu sufletul faramitat mergeam ca o stafie alaturi de bucata lipsa. Acum eram completa.

duminică, 27 iunie 2010

Quotes about love [made by me]

-Love is not a trifle, it's a necessity, although sometimes you can say it's a gift because some of us haven't discovered it.
-I made my own love story, but it wasn't so good like the usual ones, which are written in books and magazines, and you know why? Because i haven't written it with my entire heart, and that makes it bad. When you need a love story, do it on your own, it's the best, but don't forget your heart, because sometimes your words express only coldness.
-Love is like a song, but you've forgotten at all.
-A very small degree of hope is sufficient to cause the birth of love.
-Une mouche epehmere nait a neuf heures du matin dans les grands jours d'ete, pour mourir a cinq heures du soir; comment comprendrait-ell la nuit?...Donnez-lui cinq heures d'existence de plus, elle voit et comprend ce que c'est la nuit.[Stendhal:x]
-You melt the ice from my heart and turned it into love,
You cut the angles of my heart and turned it into a prefect circle,
You taught me that love is not a trifle, love is a necessity.
You showed me love.
You were LOVE.

sâmbătă, 12 iunie 2010

Pentru ca nimeni nu merita sa moara singur.

Praf..cat praf..o! mica insecta cum poti urca pe oglinda aceasta prafuita?Cum poti strabate infinitul cu aripile tale insignifiante? Cum poti urca? Lasa, nu imi raspunde. Nu te deranja. Continua-ti drumul plin de primejdii, nu ma lua in seama. Nu te opri. O secunda te desparte de eternitate. Nu o irosi. Insecta inainta cu ambitie si devotament, nu privea in urma ei. Si atunci cand credeam ca a atins apogeul, a cazut. Da... vantul nemilos a lovit-o cu putere, iar ea fragila, nu s-a mai putut ridica. Ce destin trist, pentru o gaza. Dar fii fara grija, cititorule, eu am prins-o. Am asezat-o in palma mea, si i-am mangaiat aripile-i marunte. Acum ai avut noroc, ca te-am prins, dar ce vei face cand eu nu voi mai fi aici? Cine te va ajuta?
Ei bine, pentru ca ai infruntat pericolele, meriti o a doua sansa. Dar nu o irosi, bucura-te de viata.Pentru ca iti este scris sa mori devreme, am hotarat sa iti infrumusetez lumea in care traiesti. Poate nu realizezi cat de mult te iubesc, insa eu stiu ca daca iti mai ofer cateva ore, vei intelege si tu ce e noaptea. Caci zorii zilei pot darui speranta, dar la ce bun, daca tu nu apuci noaptea? Asa ca te asigur ca atunci cand vei cadea din nou, nu te voi prinde, pentru ca va fi deja seara, luna iti va fi calauza, si odata cu pasii tai micuti voi intelege si eu ca dragostea e... eterna.

vineri, 11 iunie 2010

Nu pot spune ca va cunosc, insa pot sa afirm ca incerc sa va cunosc si ma straduiesc din greu.

In aceasta postare nu voi mai folosi personaje, nu, vom fi doar noi. Ei bine, acum se incheie o lunga perioada din viata mea in care am invatat. Da, am invatat nu imi e rusine sa recunosc acest lucru. 8 ani am invatat ca prietenia este de baza, ca e greu sa iti destanui sentimentele pentru ca vei fi luat in deradere, dar e si mai greu sa fii apreciat si laudat de toti cei din jur. E greu sa iti faci prieteni, si as adauga prea usor sa ii pierzi. Sper ca de-a lungul a 8 ani am acumulat cat mai multa experienta de viata, si stiu ca sunt oarecum pregatita de un alt drum la fel de anevoios ca cel de pana acum. Insa stiu ca sunt apreciata si iubita intr-o oarecare masura... o stiu asa cum voi stiti ca in fata ecranului aceste vorbe va smulg o lacrima doua, dar in fata mea ironia capata amploare si ca prea putini dintre voi ati recunoaste acest lucru.Inteleg teama de a fi la randul vostru satirizati, si din acest motiv apreciez intentia de a citi aceste randuri si clipa in care in inimile voastre incetul cu incetul va sculptez.

Pentru ca primii 15 ani ai mei nu merita uitati...pentru ca sunteti alaturi de mine si pentru ca eu nu va voi uita asa de usor.

Aer cald si lipicios patrunde in camera micuta. Soarele lumineaza cu putere intregul pamant fara niciun resentiment, poate il raneste, nu nu se gandeste la asa ceva. In tot acest univers ambiguu, o adolescenta isi traieste cele mai frumoase clipe ale vietii, visele. Caci in vis ea poate fii oricine, in vis nu e nevoie sa se ascunda, pentru ca in vis ea este naturala. Ceasul suna...si suna..si suna..fata nu il inchide. Se face ca nu il aude? Posibil. La un moment dat se ridica cu parul ciufulit, cu o figura beata de somn si cu o camasuta de noapte atarnand intr-o parte. "Astazi e ziua mea!"spuse ea cu nonsalanta. Fara pic de entuziasm, se indreapta catre baie, isi prinde parul blondut. Se spala pe fata, se revigoreaza. Apoi se schimba intr-o tinuta cat de cat onorabila. "Acum urmeaza momentul in care eu sunt fericita, multumita si surprinsa de cadouri, si de gandurile bune ale altora!" Si cu inima-i tremuranda pleaca spre mult iubitii ei colegi. Cum iese pe usa, vede un bilet ce emana un parfum de orhidee proaspata. Il ridica, si cu litere marunte scria "La multi ani!Nu am uitat!".Atunci am realizat ca nu m-au dat uitarii. Asa ca am pornit catre prietenii mei, cu un zambet larg pe buze. In acea zi am strabatut intreg orasul cu pungi de cadouri si cu ambitie ca voi ajunge sa imi sarbatoresc frumoasa varsta alaturi de cei dragi. Istovita, dar euforica m-am intors acasa la lasarea noptii intr-un autobuz plin de necunoscuti ce pentru mine erau amici. Strapunsa de emotie si de toate evenimentele din acea zi au inceput sa curga una dupa alta lacrimi, ca boabele de roua. Plangeam de-a dreptul, fara nicio ezitare, fara nicio remuscare. Oamenii erau frapati de reactia mea, si m-au etichetat drept o ghinionista, ori o persoana parasita, dar in acea seara ei nu au realizat ca eu eram mult mai bogata,caci atunci mi-am dat seama ca in viata toti cei care te iubesc iti sunt alaturi, mereu.
Aceasta postare este dedicata persoanelor care mi-au aratat ca prietenii sunt de pretuit si de prisos, si ca nu te uita; dar si tuturor prietenilor mei care m-au sustinut si m-au apreciat, criticat, dispretuit, si m-au etichetat drept o persoana insensibila sau hipersensibila.

duminică, 30 mai 2010

Umbrita de nesiguranta si incertitudini.

Pășea încet, sigura pe sine, și debordând de fericire. Totuși își păstra calmul, și emana energie. Da. O tânăra adolescenta se îndreaptă către maturitate. Un drum lung, anevoios și imprevizibil, dar toți trebuie sa îl parcurgă. Nu-și dădea seama ca e admirata și urmărită de la distanta, asa ca se purta normal.
Deodată intra într-o casa abandonata, as putea spune,și formează un număr de telefon. Trec câteva clipe,iar apoi aud vocea ei subțire, încercând sa se impună, spunând:"Nu sunt vinovata de acest lucru! Ei bine, dacă nu vrei sa ma mai vezi este perfect. Oricum nu aveam nevoie de complexați. Am sa ma descurc singura în fond, ma așteaptă multe încercări". Astfel trântește receptorul, se ridica, își aranjează rochia neagra, plina de feminitate, și pleacă. Mergea mai puțin sigura decât prima oara, ceea ce însemna ca acea convorbire a afectat-o într-un fel sau altul.
-Asa îți începi călătoria către maturitate, draga mea? Doar pentru ca ai 18 ani, nu înseamnă ca ești pregătită. Cate lucruri mai ai de învățat. Nu fii asa naiva, vei avea nevoie de sprijin și încredere în tine. Caci dacă te lași influențată de orice, cum ai făcut și acum, nu vei reuși, ii spusei eu cu nonșalantă și cu vocea inflexibila. Poate nu ma auzea, însă după cum a reacționat, mi s-a părut ca s-a desteptat într-un fel, și va fi mult mai prevăzătoare.
Aparentele sunt înșelătoare, mereu au fost. Poate ca pari sigura pe tine, dar în interior ești o fire sensibila,ce tânjește după afecțiune.

miercuri, 26 mai 2010

Singuratate...

Un val de ceata lipicioasă învăluie un băiat, un adolescent l-as putea numi. Pe fata sa crispata se așează o picătură de rouă. Ciudat... era amiază și o picătură de rouă l-a trezit la realitate. Ațipise. Dar la ce s-a gândit? Oare ce a putut sa-i capteze imaginația de a rămas nemișcat timp de ceasuri întregi? O enigmă.
Totuşi părea o situație obișnuită, dar nu era asa. Tânărul scruta cu privirea orizontul și ofta: "E atâta pace în cer! Albastrul infinit e asa relaxant! Insa tot singur sunt! In afara de tine, oglinda a vieții, sunt părăsit." Apoi își clătina de doua ori capul încercând sa fie rațional si porni la drum. Nu știa încotro va merge. Nu știa dacă are toate cele necesare. Nu știa nimic.Singura lui comoara era sufletul, in rest era detașat de orice alte bunuri materiale. Sunt speriata de decizia lui, dar il las sa plece.
Hoinărind pe un câmp pustiit si vestejit, răpus de oboseala, tristețe si foame se întinde lângă un arbore. Un arbore pe câmp? Da, chiar asa. Un alt suflet părăsit.. ca si el. Nu îmi făceam griji în privința lui, pentru ca doua inimi stinghere se consolează una pe cealaltă.
Noaptea își așternu pătura, încă de gheata peste pământ. Luna își arunca câteva raze subțiri de lumina și căldura asupra tânărului. Probabil ca il va ajuta un pic sa se încălzească. L-am vegheat îndeaproape si am sperat ca poate ziua ce va veni ii va aduce un strop de bucurie."Iluzii ce ți se vor spulbera odată cu răsăritul soarelui. Uneori am impresia ca acest astru protector al întregilor viețuitoare, refuza sa ma încălzească!" Stupefiata ma întorc cu fata către băiat. Da, el a vorbit." Ma poti vedea?" i-am spus eu. "Desigur" răspunse el nonșalant.Dar ce te face sa crezi ca nu pot?Știi ce ma intriga cel mai mult? Faptul ca deși toata lumea ma compătimește, nimeni nu încearcă sa îmi îmbunătățească situația. Si ce dacă nu te încălzește soarele? Ce, nu poți sa te încălzești artificial. Majoritatea nu înțeleg ca eu am nevoie de soare ca de aer. Am nevoie de caldura lui, am nevoie de ea mai mult decat orice. El imi poate incalzi sufletul. El imi da speranta." Nu prea imi dadeam seama de ce îmi destăinuia secretul sau, dar încuviințai ca e mai bine sa il las sa se descarce.
Un lucru ma neliniștea.. De ce am impresia ca l-am mai văzut? De ce secretul sau mi se pare cunoscut? De ce îl aseman cu o taina ascunsa a mea?
"Nu fii asa tăcuta. Spune-mi ceva. Doar pe tine ma pot baza. M-ai ajutat de atâtea ori. Nu ma descuraja. Măcar da-mi un sfat." ma implora tânărul, cu o voce aproape sfârșita.
"Dar cine sunt eu sa te ajut și când am mai făcut asta? Vorbești de parca te-as cunoaște?"
"Daca tu nu ma cunoști atunci cine altcineva? Tu, conștiința mea, sa nu ma sfătuiești acum când am nevoie mai mult ca oricând, acum când sunt în impas?"răspunse el.
" Atunci.. nu mai inteleg nimic. Credeam ca sunt un om. Credeam ca am un suflet. O inima care îmi bate in piept.Daca depind de tine cum oare pot sa iti urmăresc fiecare mișcare?Fiecare gest?"
"Sunt întrebări la care as vrea sa iti pot răspunde. Dar nu pot. Vezi acum înțelegi? La fel ma simt si eu. Adevărul este ca eu sunt o ființă. Respir, mănânc, gândesc. Dar de iubit nu iubesc. La ce-mi trebuie sânge in vene, dacă in suflet am gheata? De ce îmi trebuie căldură trupeasca dacă inima mea e înghețată? Te-ai păcalit draga mea, acum esti singura, ca si mine! "

duminică, 23 mai 2010

Moarte lugubra

Ceata mistuie întreg orizontul.
Un strat gros și încâlcit de aburi zboară în tot acest univers.
Siluetele unor femei sunt conturate de mintea diabolica a LUI. Cine este EL? Nu îmi pot da seama. Doar cu puterea mintii îndoaie trunchiurile de copaci, sparge norii în mii de bucăți de gheata, ce rânesc Soarele și ii distrug căldura. Cu respirația lui cutremura natura, rupe plantele din rădăcina, crestează pământul și acoperă femeile cu o plasa lipicioasa.
Acum când totul este pierdut, nimic nu i se împotrivește. Nicio ființă. Dar unde sunt acele personaje vânjoase ce pot rezista furtunilor și uraganelor,acele împletiri de curaj și forță.
Chiar nu exista nicio speranță? Nimic nu poate face fata blestemului de deasupra noastră? Suntem sortiți morții crude? Fara indurare, fără rugaminti arzătoare, fără urme de îndoiala în privința supraviețuirii? Acest EL poate arunca noaptea asupra tuturor, cenușa infinita ce acoperă pământul, zdrobit de cruzimea unui monstru?
Ooo.. tu, dulce iluzie! Îngăduie-mi sa vad pentru ultima data o raza zglobie de soare. Nu-mi ruina toate visele. O singura unda de lumina și căldura.. sa-mi topească îndrăznețul gând de a fi doborâta de negura, atât iți cer.
Caci în final toți vom muri, dar dacă murim cu dorința de a fi îngropați de lumina, căldură și dragoste, atunci orice FIINȚA lugubra poate fi distrusa.
Pentru ca o moarte în mizerie, frig și deznădejde ii ofera LUI o stare în care se complace, dar moartea cu zâmbetul pe buze îl mistuie.

Stralucea odata un cristal...

O singura lacrima se prelinge pe fereastra. O fereastra prăfuită... chiar misterioasa... alături de acea perla mai sunt trei pete de colb. Sperând ca cineva vreodată va fi măcinat de curiozitate și va privi în interiorul perlei, fata se îndepărtează. Niciodată nu și-a imaginat ca deschizându-și inima în fata altora va fi înțeleasa.
Mi-am permis sa trec o data pe acolo și sa vad oare la ce a renunțat ființa aceea enigmatica. Lacrima era intacta. Si alături de ea se aflau întradevăr trei pete. Uimita de circumstanțe m-am afundat în mintea fetei sau mai precis în interiorul perlei. Nu am avut nevoie de super puteri ci doar am dat frâu liber imaginației mele.Astfel am descoperit ca în adâncul sufletului ei un succes este umbrit de o perdea de neîncredere.
Acum mai mulți ani, fata a fost invitata la un Bal, în cadrul căruia ceva magic s-a întâmplat. In acel loc și-a destăinuit sentimentele alături de alte ființe. Prin pereții inimii ei s-a infiltrat un cristal strălucitor ce culmea nu i-a străpuns chintesența. A luminat micuța încăpere cu frumusețea sa, iar inima fetei a tresăltat. De-a lungul a câtorva zile inima ei radia. Toți prietenii ei erau stupefiați de ceea ce se întâmplase și de asemenea erau acoperiți cu măști reci de plumb ce le evidențiau invidia. Doar ea era alături de fata.. o persoana speciala. O ființă ce a fost prezenta la Bal. Ei bine, aceasta ea a știut totul. Era singurul om care a renunțat la masca ei pentru ca în fond la sfârșitul Carnavalului toți invitații o dau jos. Asaltata de sentimente de dragoste și beatitudine, fata și-a păstrat rațiunea și pe lângă acel cristal se afla și o nota de îndoială. Bănuia ca orice vis frumos mai devreme sau mai târziu se va termina. A continuat însă sa creadă ca o minune s-a întâmplat;cristalul lumina din ce în ce mai intens. Pana într-o zi când a descoperit ca pe acest pământ exista un alt cristal asemănător cu al ei. Era liber, dar își cauta perechea Atunci a înțeles ca trebuie sa renunțe la el. In ciuda faptului ca bijuteria a dispărut din inima ei, locul în care i-a oferit culoare avea urmele crestăturilor sale, ceea ce însemna ca mereu va exista o conexiune intre cristal și inima ei. Nu la fel de strânsa ca intre cele doua cristale, dar totuși va fi o legătura. Micul giuvaer nu a realizat cât de greu i-a fost fetei sa îl elibereze, căci inima ei este înțepată. Partea cea mai trista a povestii este ca nu exista un final. In continuare fata spera ca acel cristal va vedea lacrima și se va întoarce în inima ei. Altminteri sufletul ei fragil va rămâne deschis pentru totdeauna iar locul va fi gol. Iar timpul ii va prezenta inima ca pe o lacrima insignifianta pe o fereastra imensa.
M-a impresionat enigma, acum dezlegata a fetei, deoarece niciun om nu este capabil sa traiască fără sufletul sau pereche. Iar ambiția ei de a păstra intacta amintirea cristalului este de neimaginat. Câteodată ma întreb dacă momentul în care bijuteria i-a luminat inima a fost de ajuns pentru o eternitate.
In cazul in care sunteți cuprinși de îndoială ar fi perfect dacă ați găsi lacrima și ați vedea întreaga poveste cu proprii ochi. Cine știe.. poate în unul din voi se afla mult iubitul cristal.

vineri, 21 mai 2010

Primele idei

Din totdeauna mi-a placut sa scriu. Sa imi astern gandurile insignifiante in lumea aceasta complexa. Mi-a placut sa fiu inteleasa de ceilalti si sa fiu apreciata. Desi nu m-am bucurat de un succes, si nu am avut o copilarie lipsita de griji, am avut suficienta ambitie incat sa compun anumite povesti si cadre propice pentru mai tarziu. Astfel m-am hotarat sa imi fac un blog in speranta ca voi fi ascultata si nimeni nu va mai rade de ideile si gandurile mele.