Umbrita de nesiguranta si incertitudini.

Pășea încet, sigura pe sine, și debordând de fericire. Totuși își păstra calmul, și emana energie. Da. O tânăra adolescenta se îndreaptă către maturitate. Un drum lung, anevoios și imprevizibil, dar toți trebuie sa îl parcurgă. Nu-și dădea seama ca e admirata și urmărită de la distanta, asa ca se purta normal.
Deodată intra într-o casa abandonata, as putea spune,și formează un număr de telefon. Trec câteva clipe,iar apoi aud vocea ei subțire, încercând sa se impună, spunând:"Nu sunt vinovata de acest lucru! Ei bine, dacă nu vrei sa ma mai vezi este perfect. Oricum nu aveam nevoie de complexați. Am sa ma descurc singura în fond, ma așteaptă multe încercări". Astfel trântește receptorul, se ridica, își aranjează rochia neagra, plina de feminitate, și pleacă. Mergea mai puțin sigura decât prima oara, ceea ce însemna ca acea convorbire a afectat-o într-un fel sau altul.
-Asa îți începi călătoria către maturitate, draga mea? Doar pentru ca ai 18 ani, nu înseamnă ca ești pregătită. Cate lucruri mai ai de învățat. Nu fii asa naiva, vei avea nevoie de sprijin și încredere în tine. Caci dacă te lași influențată de orice, cum ai făcut și acum, nu vei reuși, ii spusei eu cu nonșalantă și cu vocea inflexibila. Poate nu ma auzea, însă după cum a reacționat, mi s-a părut ca s-a desteptat într-un fel, și va fi mult mai prevăzătoare.
Aparentele sunt înșelătoare, mereu au fost. Poate ca pari sigura pe tine, dar în interior ești o fire sensibila,ce tânjește după afecțiune.

Singuratate...

Un val de ceata lipicioasă învăluie un băiat, un adolescent l-as putea numi. Pe fata sa crispata se așează o picătură de rouă. Ciudat... era amiază și o picătură de rouă l-a trezit la realitate. Ațipise. Dar la ce s-a gândit? Oare ce a putut sa-i capteze imaginația de a rămas nemișcat timp de ceasuri întregi? O enigmă.

Totuşi părea o situație obișnuită, dar nu era asa. Tânărul scruta cu privirea orizontul și ofta: "E atâta pace în cer! Albastrul infinit e asa relaxant! Insa tot singur sunt! In afara de tine, oglinda a vieții, sunt părăsit." Apoi își clătina de doua ori capul încercând sa fie rațional si porni la drum. Nu știa încotro va merge. Nu știa dacă are toate cele necesare. Nu știa nimic.Singura lui comoara era sufletul, in rest era detașat de orice alte bunuri materiale. Sunt speriata de decizia lui, dar il las sa plece.

Hoinărind pe un câmp pustiit si vestejit, răpus de oboseala, tristețe si foame se întinde lângă un arbore. Un arbore pe câmp? Da, chiar asa. Un alt suflet părăsit.. ca si el. Nu îmi făceam griji în privința lui, pentru ca doua inimi stinghere se consolează una pe cealaltă.

Noaptea își așternu pătura, încă de gheata peste pământ. Luna își arunca câteva raze subțiri de lumina și căldura asupra tânărului. Probabil ca il va ajuta un pic sa se încălzească. L-am vegheat îndeaproape si am sperat ca poate ziua ce va veni ii va aduce un strop de bucurie."Iluzii ce ți se vor spulbera odată cu răsăritul soarelui. Uneori am impresia ca acest astru protector al întregilor viețuitoare, refuza sa ma încălzească!" Stupefiata ma întorc cu fata către băiat. Da, el a vorbit." Ma poti vedea?" i-am spus eu. "Desigur" răspunse el nonșalant.Dar ce te face sa crezi ca nu pot?Știi ce ma intriga cel mai mult? Faptul ca deși toata lumea ma compătimește, nimeni nu încearcă sa îmi îmbunătățească situația. Si ce dacă nu te încălzește soarele? Ce, nu poți sa te încălzești artificial. Majoritatea nu înțeleg ca eu am nevoie de soare ca de aer. Am nevoie de caldura lui, am nevoie de ea mai mult decat orice. El imi poate incalzi sufletul. El imi da speranta." Nu prea imi dadeam seama de ce îmi destăinuia secretul sau, dar încuviințai ca e mai bine sa il las sa se descarce.

Un lucru ma neliniștea.. De ce am impresia ca l-am mai văzut? De ce secretul sau mi se pare cunoscut? De ce îl aseman cu o taina ascunsa a mea?

"Nu fii asa tăcuta. Spune-mi ceva. Doar pe tine ma pot baza. M-ai ajutat de atâtea ori. Nu ma descuraja. Măcar da-mi un sfat." ma implora tânărul, cu o voce aproape sfârșita.

"Dar cine sunt eu sa te ajut și când am mai făcut asta? Vorbești de parca te-as cunoaște?"

"Daca tu nu ma cunoști atunci cine altcineva? Tu, conștiința mea, sa nu ma sfătuiești acum când am nevoie mai mult ca oricând, acum când sunt în impas?"răspunse el.

" Atunci.. nu mai inteleg nimic. Credeam ca sunt un om. Credeam ca am un suflet. O inima care îmi bate in piept.Daca depind de tine cum oare pot sa iti urmăresc fiecare mișcare?Fiecare gest?"

"Sunt întrebări la care as vrea sa iti pot răspunde. Dar nu pot. Vezi acum înțelegi? La fel ma simt si eu. Adevărul este ca eu sunt o ființă. Respir, mănânc, gândesc. Dar de iubit nu iubesc. La ce-mi trebuie sânge in vene, dacă in suflet am gheata? De ce îmi trebuie căldură trupeasca dacă inima mea e înghețată? Te-ai păcalit draga mea, acum esti singura, ca si mine! "

Moarte lugubra

Ceata mistuie întreg orizontul.

Un strat gros și încâlcit de aburi zboară în tot acest univers.

Siluetele unor femei sunt conturate de mintea diabolica a LUI. Cine este EL? Nu îmi pot da seama. Doar cu puterea mintii îndoaie trunchiurile de copaci, sparge norii în mii de bucăți de gheata, ce rânesc Soarele și ii distrug căldura. Cu respirația lui cutremura natura, rupe plantele din rădăcina, crestează pământul și acoperă femeile cu o plasa lipicioasa.

Acum când totul este pierdut, nimic nu i se împotrivește. Nicio ființă. Dar unde sunt acele personaje vânjoase ce pot rezista furtunilor și uraganelor,acele împletiri de curaj și forță.

Chiar nu exista nicio speranță? Nimic nu poate face fata blestemului de deasupra noastră? Suntem sortiți morții crude? Fara indurare, fără rugaminti arzătoare, fără urme de îndoiala în privința supraviețuirii? Acest EL poate arunca noaptea asupra tuturor, cenușa infinita ce acoperă pământul, zdrobit de cruzimea unui monstru?

Ooo.. tu, dulce iluzie! Îngăduie-mi sa vad pentru ultima data o raza zglobie de soare. Nu-mi ruina toate visele. O singura unda de lumina și căldura.. sa-mi topească îndrăznețul gând de a fi doborâta de negura, atât iți cer.

Caci în final toți vom muri, dar dacă murim cu dorința de a fi îngropați de lumina, căldură și dragoste, atunci orice FIINȚA lugubra poate fi distrusa.

Pentru ca o moarte în mizerie, frig și deznădejde ii ofera LUI o stare în care se complace, dar moartea cu zâmbetul pe buze îl mistuie.

Stralucea odata un cristal...

O singura lacrima se prelinge pe fereastra. O fereastra prăfuită... chiar misterioasa... alături de acea perla mai sunt trei pete de colb. Sperând ca cineva vreodată va fi măcinat de curiozitate și va privi în interiorul perlei, fata se îndepărtează. Niciodată nu și-a imaginat ca deschizându-și inima în fata altora va fi înțeleasa.

Mi-am permis sa trec o data pe acolo și sa vad oare la ce a renunțat ființa aceea enigmatica. Lacrima era intacta. Si alături de ea se aflau întradevăr trei pete. Uimita de circumstanțe m-am afundat în mintea fetei sau mai precis în interiorul perlei. Nu am avut nevoie de super puteri ci doar am dat frâu liber imaginației mele.Astfel am descoperit ca în adâncul sufletului ei un succes este umbrit de o perdea de neîncredere.

Acum mai mulți ani, fata a fost invitata la un Bal, în cadrul căruia ceva magic s-a întâmplat. In acel loc și-a destăinuit sentimentele alături de alte ființe. Prin pereții inimii ei s-a infiltrat un cristal strălucitor ce culmea nu i-a străpuns chintesența. A luminat micuța încăpere cu frumusețea sa, iar inima fetei a tresăltat. De-a lungul a câtorva zile inima ei radia. Toți prietenii ei erau stupefiați de ceea ce se întâmplase și de asemenea erau acoperiți cu măști reci de plumb ce le evidențiau invidia. Doar ea era alături de fata.. o persoana speciala. O ființă ce a fost prezenta la Bal. Ei bine, aceasta ea a știut totul. Era singurul om care a renunțat la masca ei pentru ca în fond la sfârșitul Carnavalului toți invitații o dau jos. Asaltata de sentimente de dragoste și beatitudine, fata și-a păstrat rațiunea și pe lângă acel cristal se afla și o nota de îndoială. Bănuia ca orice vis frumos mai devreme sau mai târziu se va termina. A continuat însă sa creadă ca o minune s-a întâmplat;cristalul lumina din ce în ce mai intens. Pana într-o zi când a descoperit ca pe acest pământ exista un alt cristal asemănător cu al ei. Era liber, dar își cauta perechea Atunci a înțeles ca trebuie sa renunțe la el. In ciuda faptului ca bijuteria a dispărut din inima ei, locul în care i-a oferit culoare avea urmele crestăturilor sale, ceea ce însemna ca mereu va exista o conexiune intre cristal și inima ei. Nu la fel de strânsa ca intre cele doua cristale, dar totuși va fi o legătura. Micul giuvaer nu a realizat cât de greu i-a fost fetei sa îl elibereze, căci inima ei este înțepată. Partea cea mai trista a povestii este ca nu exista un final. In continuare fata spera ca acel cristal va vedea lacrima și se va întoarce în inima ei. Altminteri sufletul ei fragil va rămâne deschis pentru totdeauna iar locul va fi gol. Iar timpul ii va prezenta inima ca pe o lacrima insignifianta pe o fereastra imensa.

M-a impresionat enigma, acum dezlegata a fetei, deoarece niciun om nu este capabil sa traiască fără sufletul sau pereche. Iar ambiția ei de a păstra intacta amintirea cristalului este de neimaginat. Câteodată ma întreb dacă momentul în care bijuteria i-a luminat inima a fost de ajuns pentru o eternitate.

In cazul in care sunteți cuprinși de îndoială ar fi perfect dacă ați găsi lacrima și ați vedea întreaga poveste cu proprii ochi. Cine știe.. poate în unul din voi se afla mult iubitul cristal.

Primele idei

Din totdeauna mi-a placut sa scriu. Sa imi astern gandurile insignifiante in lumea aceasta complexa. Mi-a placut sa fiu inteleasa de ceilalti si sa fiu apreciata. Desi nu m-am bucurat de un succes, si nu am avut o copilarie lipsita de griji, am avut suficienta ambitie incat sa compun anumite povesti si cadre propice pentru mai tarziu. Astfel m-am hotarat sa imi fac un blog in speranta ca voi fi ascultata si nimeni nu va mai rade de ideile si gandurile mele.