luni, 19 iulie 2010

Alearga grabit....fara sfarsit.

Te-ai intrebat vreodata de ce trece timpul asa de repede?
Eu da. Si mi-am raspuns prompt. Pentru ca daca nu ar zbura atunci nu am mai avea de ce sa ne fie dor. Nu ar mai fi clipe dupa care tanjim sa le retraim. Nu ar mai fi sperante de viitor. NU ar mai exista nimic. Ne-am conforma si totul ar fi prea banal.
Asa odata cu trecerea timpului devenim mai maturi, mai stapani pe sine. Ne dezvoltam simturile, mintea, inimile. Incepem sa deslusim sentimente mai profunde, mai complexe. Lucruri pe care nu le vom uita niciodata, pentru ca sunt in trecut. Lucruri de care nu ne-am mai bucura. Lucruri pe care speram sa le simta si altii.
Adevarul este ca ne vom aminti mereu ce am invatat si prin ce am trecut.
Timpul este o comoara de nepretuit, este precum nisipul, etern.
Recunosc ca simt deseori nevoia sa dau timpul inapoi si rau gandesc pentru ca daca as putea face asta, as schimba multe fapte si nu am mai avea amintiri. Am fi goi pe dinauntru si pe dinafara.
Asa ca acum ii multumesc timpului pentru ca ne face viata mai usoara, pentru ca o anima, pentru ca alearga neincetat ca un nebun.

joi, 8 iulie 2010

Doi ochi duiosi, ca niste mure, alaturi de un par balai si un zambet de copil.

Se uita pe geam cu admiratie. La ce oare? Nu stiu. Nu mi-a spus niciodata. De ce? Poate ca nu eram suficient de apropiate, sau poate ca nu avea incredere in mine. Vazand ca nu se misca de minute intregi m-am hotarat sa plec de langa ea. Am pasit catre usa, am deschis-o si apoi am trantatit-o cu brutalitate. De ce aceasta explozie de furie? Nu am nici cea mai vaga idee. Insa m-am simtit usurata in acel moment. Probabil ca am vrut sa-i arat ca sunt si eu acolo, dar nu m-a bagat in seama. Ce ar fi trebuit sa fac ca sa isi arunce privirea asupra mea? Ma despart de casa si de cea mai draga fiinta din viata mea. Cel putin asa credeam. Si pornesc catre... un loc. Da, un loc nu stiu unde, insa merg catre el. Sunt tulburata si lacrimile ma podidesc, astfel ca in cateva clipe curgeau siroaie pe obrajorii mei plinuti. Imi treceau prin minte tot felul de reprosuri si de sicane. Simteam ca nu mai pot continua daca nu vorbesc cu cineva. Nu am pe nimeni, nimeni care sa ma asculte. Din acest motiv am plecat de acolo.
Treceam pe langa parcurile inverzite pline de copii galagiosi si plini de energie. Ii invidiez. Mi-as dori ca viata mea sa fie cel putin la fel de frumoasa ca a lor, cel putin la fel de ascunsa. Ei nu stiu ce ii asteapta si de ce fel de persoane sunt inconjurati. Atunci mi-am dat seama. Trebuia sa vorbesc cu unul dintre ei. Hotarata si multumita de ideea mea, merg catre leagan si ma apropii de o fetita balaie, cu doua mure in loc de ochii, si cu un zambet nonsalant.
- Ai putea sa stai cateva minute cu mine? ii spusei eu cu sfiala.
- Desigur. De ce ai vrea sa vorbesti cu mine? Sunt doar un copil? imi raspunse cu roseala caracteristica varstei.
- Tocmai de un copil am nevoie. De un suflet cald, ce nu ma judeca, ce nu ma raneste. Un suflet ce ma asculta si ma consoleaza. Sunt nefericita, draga mea. Traiesc intr-o lume dusmanoasa, intr-o lume nefiresc de rece. In lumea adultilor. Este cumplit. Am avut o copilarie grea. Parintii mei nu erai multumiti de conditia lor, nu erau multumiti de mine, si mai ales nu am avut sprijin din partea lor. Ar fi o rautate sa nu admit ca m-au ajutat cu bani si cu studiile si nu erau chiar asa de ostili. Insa ei compensau material toate momentele in care nu au fost alaturi de mine. Motivul? Aveam o sora bolnava.
- Cum? m-a intrerupt scrutandu-mi chipul cu ochii ei duiosi.
- Da, era bolnava grav. O boala incurabila. Era total neputincioasa. Iar mama mea trebuia sa o ingrijeasca, insa nu era atat de usor precum suna. Grija pentru ea o macina pe interior, o rodea, devenind din ce in ce mai slaba. Nu mai era persoana tonica si impulsiva pe care o stiam. Se transformase intr-o copie a surorii mele. Diferenta era ca mama inca mai avea forta. Nu multa, insa avea ceva. Am petrecut 9 ani in care mama si cu mine ne asiguram ca sora mea avea tot ceea ce-i trebuia. Nu pot descrie in cuvinte cat de rare erau clipele impreuna cu ea. Trebuia sa planific o vacanta cu mult inainte. Timp de 9 ani am adormit plangand in fiecare noapte. Ma gandeam oare cum e sa ai o familie unita? Cum e sa mergi vara, la mare in vacanta si sa te bucuri de soare si apa si de toate minunatiile? Cum e sa ai o camera a ta? Un loc in care tu nu trebuie sa te ascunzi; un loc in care toti te accepta asa cum esti? Lucruri marunte, de care se bucura fiecare adolescent. Ajunsesem in pragul in care sa imi doresc sa mor, si chiar ma certam cu parintii mei si le reprosam faptul ca m-au nascut. Era cumplt. 9 ani de chin. Si apoi s-a dus. Cuprinsa de remuscari, de durere si de boala, a murit. O moarte pe care ne-am dori-o toti. Somnul. Era ca un curcubeu dupa o furtuna lunga si violenta. Nu stiam cum ar trebui sa ma simt. Nu stiam ce ar trebui sa fac. Eram intr-o depresie. Ar fi trebuit sa ma simt usurata, insa ceva ma impingea nu actionez asa. Melancolica, nostalgica, imi era dor de ea. Mama era distrusa, si tata era cuprins de deznadejde. Iar eu pendulam. Nu mi-am imaginat niciodata ca eram mai fericita atunci cand ea ne exploata cu buna stiinta.
- Este o poveste trista. Si bunica mea e bolnava, incurabil. Si nici pe mine nu ma ajuta ea, si mama ma neglijeaza oarecum. Tata este ostil. Cred ca sunt un copil care nu are cea mai frumoasa copilarie. Si imi cuprinse mainile mele reci intr-ale ei. Doua bucatele fragile ma mangaiau si imi trimiteau caldura. Disparuse bucuria din ochii sai. Acum ma privea cu durere, ma privea ca si cum m-ar fi inteles, ma privea adultul din inima ei.
- Cred ca trebuia sa pretuiesc momentele chinuitoare in care o aveam alaturi. As da orice ca sa o mai am. Insa nu pot schimba nimic. Asa ca ma intorc in acei patru pereti de gheata, intre acele persoane reci, si ma invelesc cu o plapuma de deznadejde.
- As putea sa incap si eu in patura aceea! spuse copila.
- Oricand! i-am raspuns eu.
Si m-am ridicat si am pornit la drum. Cu sufletul faramitat mergeam ca o stafie alaturi de bucata lipsa. Acum eram completa.