miercuri, 28 decembrie 2011

Schimbari...

       Nu inteleg cum a trecut inca un an, iar eu sunt in aceasi situatie... exact aceleasi momente, exact aceleasi probleme, aceleasi decizii, si de obicei proaste. Sincer, nu stiu cum as putea sa-mi imbunatatesc starea de spirit, daca nu pot sa schimb nimic... e ca un deja vu... si devine iritant sa te trezesti si sa faci cam aceleasi lucruri.
       Daca ma gandesc mai bine, cred ca am incercat sa schimb cate ceva, dar nu a depins de mine, deci din punctul meu de vedere am facut tot ce mi-a stat in putinta. Deci nu este vina mea ca toate au ramas la fel.
       Atunci de ce ma simt asa de vinovata? De ce simt ca sunt la fel ca anul trecut, ca nu m-am schimbat in bine, ca am aceleasi temeri pe care inca nu mi le-am infrant?
       Si apoi ai aparut si tu.. adica mi-ai influentat cu mult deciziile insa parca nu s-a schimbat nimic..
       Dar acum stau sa reflectez mai bine, oare am nevoie sa fie totul diferit?

vineri, 19 august 2011

Postarea asta nu are nevoie de un titlu!

-Mi-e tare dor de un dusman, ma sufoca devotamentul prietenilor adevarati-

 Stiu, pare banal mesajul transmis, unii l-ar cataloga "old-fashioned" sau chiar "lame", in fine. Ideea este ca subiectul e cat se poate de actual.
Cu totii ne-am lovit macar o data in viata de asa zisii prieteni adevarati..
Am crezut ca, gata vom fii impreuna si la liceu, si la facultate, si o sa ne plimbam copiii in acelasi parc, dar tocmai atunci cand am avut cel mai mult nevoie de ei... ei bine, nu erau niciodata "acolo" pentru noi, asa cum am fost noi pentru ei. Si-apoi isi gasesc alti "prieteni adevarati" si-apoi altii, si altii, pana cand... ei nu stiu exact pana cand, tot ce stiu este ca ar fii tare bine sa-si gaseasca prieteni ca ei. 
 Iar tu, suferi dupa ei, si ai impresia ca lumea s-a prabusit, incepi sa te indoiesti de tine, daca  esti suficient de bun incat sa le fii prieten, apoi te simti din ce in ce mai rau.
Pana cand... iti aduci aminte de unicul tau prieten adevarat care a fost mereu "acolo" pentru tine, iar tu nu i-ai dat atentie... - MAMA- si poate unii dintre voi o sa comentati ceva de genul: da sigur.. dar nu o cunosti pe maica'mea.. e horror..- ei da, asta zicem cu totii acum, dar mai tarziu ne dam seama ca e singura persoana care ne este devotata indiferent de situatie.
Si acum continui: Mama, apoi iti aduce aminte de faptul ca mereu vei da peste acest tip de prieteni, si trebuie sa fii pregatit, sa stii exact cum sa-i recunosti si cum sa te comporti cu ei. Cel putin pe mine mama m-a ajutat la capitolul asta, si-i sunt tare recunoscatoare.
Conchid, poate ca nu-mi dau seama mereu cum sa evit "prietenii adevarati", dar stiu ca singura prietena e mama, ceilalti sunt amicii mei, care trebuie sa recunosc, se imputineaza pe zi ce trece, si nu, nu am sa cad in capcana de genul: poate eu sunt de vina?!. Oricum le multumesc amicilor mei ca ma suporta in halul in care sunt:)).
-Dar totusi, mi-e tare dor de-un dusman, caci ma sufoca devotamentul prietenilor.-

luni, 25 iulie 2011

And so it is..

Kevin told her once:
"Why do you struggle so hard to write your story? To find your words... you don't even see that people are not paying atention to what you are trying to write. 
They find it boring, and exhausting and hopeless.
And I also find it unbearable to click exit.. on the page.
I find it quite shameful to pass by a person that needs to tell his story, even if you're not prepared to listen to him, even if you don't have time.. you should pay attention to what he struggles to say.
And why should you do that?
Because you never know when you can become that person.. "
And Kate replied:
" Thank you for being so thoughtful. Eventhough you've missed something... 
While you tried so hard to make people listen to what i want to say.. you've missed one tiny little detail.."
Excuse-me?said Kevin surprised.
" I presume that you never thought that i struggled so hard to get your attention... That's all I was fighting for."
Even so.. Kate forgave Kevin and she realised that she has to stop getting attention from those who aren't paying it."


duminică, 12 iunie 2011

Mi-e teama sa se termine iunie...

M-am hotarat sa-i scriu unei prietene asa de dragi si cunoscuta incat nici nu are rost sa-i spun numele. Si stiu ca ea ma va ajuta... acum ca iunie trece..., nu stiu ce sa fac...
-Ce faci? Mai esti suparata pe mine?
-Bine, mai.Nu, nu sunt, stai linistita, a trecut.
-Eu, sincer, simteam nevoia sa vorbesc cu cineva, pentru ca nu stiu, nu pot sa-ti explic. Sunt trista...
-De ce? Ce s-a intamplat?
-Totul. Se termina tot. Sunt ingrijorata.
-Adica?
-Nu stiu ce-am sa fac cu mine... Nu stiu.
-Cum adica ce-ai sa faci cu tine?
-Adica, ce-am sa fac in continuare, daca o s-o dau in bara. Doar ma stii, eu gafez tot timpul. Mi-e teama.
-Mai, cu totii avem momente dinastea cateodata.
-Da, dar o sa fie un an, in care am s-o iau de la capat... Simt ca mi-am irosit atata timp.. Si ma enerveaza, pentru ca e un adevarat haos acum la mine in cap, si in viata, in general. Absolut totul e un haos. Si nu vreau sa se termine iunie, pentru ca daca se termina, atunci, nu mai am nicio speranta, pentru ca eu m-am atasat de toti oamenii astia, care ma vor uita... care nu se vor mai gandi la mine.
-Acum te referi si la el?
-Da. Nu o sa-i mai pese. Nu ca i-ar fi pasat.. dar macar imi dadea mie impresia si ma ajuta asta foarte mult.
-Mai, eu stiu, ca simti ceva pentru el. Intotdeauna am stiut. Pentru ca se vede. Si oricat ai nega nu te ajuta la nimic.
-Stiu, insa acum, nu stiu, pana acum, speram sa fie reciproc, si poate nu stii insa el m-a ajutat tare mult. Indiferent ca eu nu recunosteam...
-Poate si el simte la fel pentru tine, dar ii e teama sa recunoasca asta. Sa admita asta fata de el insusi.
-Nu stiu, nu pare genul de om, dar nu vreau, nu vreau sa se termine iunie.
-Da, din cauza lui...
-NU! Datorita lui..Pentru mine, insemna si inseamna foarte mult, pentru ca ma aprecia.. asa cum stia el mai bine.
-Stiu asta! Stiu, insa adu-ti aminte ca nu a fost tot timpul asa de dragut...
-Nu stiu, mi-e teama. Mi-e teama, pentru ca daca se termina iunie, il pierd, pierd multi oameni.. pentru ca o data ce-i parasesti, pleci, ei nu te vor striga din urma... Mi-e teama, ca nu o sa ma strige...

Si totusi...

Si totusi, toate au un final...
Acum stiu ca o data ce vara incepe, totul va lua sfarsit.
Si totusi, exista 50 la suta sanse sa ne revedem, si 50 la suta sanse sa nu ne mai vedem niciodata.
Si totusi, sunt optimista si sper la cele 50 la suta sanse de revedere.
Si totusi, nu pare sa va pese, nu pare sa va intereseze framantarile mele.
Si totusi, eu va acord atentie.
Si totusi, stiu ca la un moment dat am sa uit, am sa uit totul, am sa ma indepartez, am sa ma intorc in rutina.
Si totusi, toate au un final...
Si totusi, mi-as dori sa nu existe un final.. dar exista.
Si totusi, urmeaza un nou inceput, dar nu intotdeauna...

sâmbătă, 21 mai 2011

Si continui sa te intreb, ti-ar placea sa vezi o poza cu noi doi?
Si continui sa ma privesti in ochi, si continui sa ma mangai... si totusi nu-mi raspunzi.
Atunci ce ar trebui sa fac? Cum ar trebui sa reactionez? 
Ma intorc.
Imi asez capul pe masa... si ma gandesc ca poate iti vei da seama ca astept un raspuns...
Dar tu... ei bine, tu esti distras.. si atunci ma gandesc ca poate daca ma ridic si plec vei veni dupa mine... si-mi vei raspunde.
Degeaba... am plecat... dar tu tot acolo ai ramas.. nemiscat... si privesti in urma mea...
- Si stiu ca unele persoane ar spune acum: Ana, esti asa o fraiera!... dar nu conteaza....-


marți, 10 mai 2011

Ti-ar placea sa vezi o poza cu noi?

Ti-ar placea sa vezi o poza cu noi?
Nu cred.
De ce nu?
Pentru ca nu te identifici in ea. Pentru ca nu-ti dai seama ca despre tine este vorba. Pentru ca indiferent de cat de special esti ,doar cand suntem amandoi, nu vei recunoaste cand suntem mai mult de doi, si eu continui sa visez ca poate ai sa-ti asumi rolul din poza. 
Dar visez in continuare... pentru ca asta nu se va intampla niciodata! 
Si ma intorc spre tine, te privesc, si tu ma mangai usor pe par, iar eu iti spun:" Ti-ar placea sa vezi o poza cu noi?" Si tu, ei bine, iti cobori mana pe gatul meu.. si poposesti acolo o vreme....



sâmbătă, 19 martie 2011

Nu merita sa treci neobservat, prin viata.

Te privesc... de mai mult de 10 minute. 
Ma holbez la tine.
Nu ma vezi.
Incerc sa imi dau seama ce anume m-a atras... dar nu stiu... poate ochii, parul, fata, mersul tau, parfumul pe care il lasi in urma... nu, nimic din toate astea! Pur si simplu TU m-ai atras, absolut totul ma atrage, ma face sa tremur in fata ta, ma face sa fiu slaba, sa fiu indecisa, beata, nu gandesc, uit sa respir, si sunt din ce in ce mai penibila.
Dar tu?
Ce? Iti pasa?
Unii spun ca da.
Altii nu, si altora nu le pasa.
Dar eu stiu in adancul sufletului meu ca tie iti pasa, si ca ma privesti pe furis, si ca te pierzi cand ma vezi, devi la fel de stangaci ca mine. Si mai stiu ca pe tine te atrage totul la mine, felul in care zambesc, ochii mei, parul ce-l tin pe spate si-mi flutura in bataia suava a vantului, totul, EU te atrag.
De-asta eu continui sa cred ca suntem perfect compatibili, pentru ca noi nu suntem doua fiinte distincte, ci doua trupuri, doua suflete, doua inimi si doua minti care se contopesc.
Atat si nimic mai mult. Nu-mi trebuie cuvinte complicate sa te descriu, nu-mi trebuie nimic, eu pot sa te conturez prin mine.
- Cum ar spune o persoana, pe care este imposibil sa nu o cunoasteti, I AM STUCK IN THE MIND OF A 9 YEARS OLD LITTLE GIRL, dar nu imi pasa! -

joi, 17 februarie 2011

Nu este fan al meu cel care citeste dar nu intelege.

Te-ai gandit vreodata ca un zambet poate schimba totul?
O simpla privire poate da o alta impresie?
Ca totul poate fi inteles gresit?
Ca poate persoana privita trage alte concluzii?
Eu da.
Asa ca de acum imi vind zambetele celor care merita sa le cumpere.
Arunc privirile celor care merita sa le prinda.
Ma uit la cei ce inchid ochii cand sunt scrutati de privirea mea.
Ii imbratisez doar pe cei care stiu sa aprecieze imbratisarea mea.
Si spun te iubesc doar celor care merita intr-adevar sa auda!

duminică, 6 februarie 2011

Furtuna.

"Nimic nu-i place mai mult unei inimi, decat sa faca o inima mai putin trista" spunea Sagesse. 
    Ei bine, dragostea este o loterie, ea presupune o intelegere perfecta, o legatura absoluta si durabila intre doua fiinte care continua totusi sa duca o existenta psihologica separata.
    In pofida dragostei care-i uneste, oricat de puternica sau patimasa ar fi ea, barbatul si femeia raman insa doua fiinte perfect distincte, care continua sa-si aiba fiecare viata sa. 
    Iata de ce unele conflicte sunt inevitabile; caci contactul zilnic, permanent isca deceptii si ranchiune, care se tot aduna formand un fel de abces; si acest abces, mai devreme sau mai tarziu trebuie sa sparga. Atunci izbucneste furtuna... o furtuna tumultoasa, cu torente, cu suvoaie de tristeti, de reprosuri, care intr-un final se potoleste, iar calmul revine.
    Atunci ne reintoarcem incetisor acasa, mereu alaturi, mereu mana in mana, mereu siguri ca dupa colt ne pandeste o alta furtuna, pe care o vom infrunta mereu impreuna.
   Si am dreptate,cand spun ca, si cele mai violente furtuni se potolesc, asa cum nicio durere nu e vesnica.
   Dar daca, din accident femeia iubeste mai mult decat trebuie? Ce importanta va avea pentru ea faptul ca el nu-i spusese niciodata te iubesc. Nu iubea ea pentru amandoi? Nu simtea ea o adevarata voluptate doar privindu-l? Ce furtuna se isca in sufletul bietei fiinte? Totusi, cele mai violente furtuni se potolesc. Insa, in cele mai multe cazuri dupa furtuna tot pamantul e pustiit, la fel este si sufletul, fara nicio scapare.
   Asa ca, orice furtuna e binevenita atata timp cat este infruntata de amandoi, la urma urmei "Suntem doua ramuri ale aceluiasi trunchi, am iesit din acelasi pamant si radacinile noastre se impletesc".





marți, 4 ianuarie 2011

Stuck in the mind of a 9 years old little girl...

Chiar ca sunt blocata in mintea unei fetite de 9 ani, si stii ce, imi place.
De ce? Pai in general copii spun lucruri adevarate, mereu, fara sa se ascunda fara sa se gandeasca la consecinte. De ce? Pentru ca nu le e teama, pentru ca sunt curajosi, si pentru ca ei si-ar putea da sufletul pentru un prieten adevarat, pentru ca ei au prieteni adevarati.
Si am o simpla intrebare: Cat de fara inima sa fii incat sa razi de ceea ce unii oameni simt?
Ei bine poate e penibil sa recunosti in fata unei fetite de 9 ani, insa in adancul tau si tu simti cam acelasi lucru asa ca nu mai judeca oamenii dupa aparente, ca nu esti tu in masura sa faci asta, nimeni nu e.
-Postare cu ocazia aflarii vestii ca toti meritam sa murim singuri! Stiu ca odata am spus ca nimeni nu merita sa moara singur, acum m-am razgandit, cu totii meritam asta pentru ca oamenii sunt mamifere rationale, prea rationale.-