Stuck in the mind of a 9 years old little girl...

Chiar ca sunt blocata in mintea unei fetite de 9 ani, si stii ce, imi place.

De ce? Pai in general copii spun lucruri adevarate, mereu, fara sa se ascunda fara sa se gandeasca la consecinte. De ce? Pentru ca nu le e teama, pentru ca sunt curajosi, si pentru ca ei si-ar putea da sufletul pentru un prieten adevarat, pentru ca ei au prieteni adevarati.

Si am o simpla intrebare: Cat de fara inima sa fii incat sa razi de ceea ce unii oameni simt?

Ei bine poate e penibil sa recunosti in fata unei fetite de 9 ani, insa in adancul tau si tu simti cam acelasi lucru asa ca nu mai judeca oamenii dupa aparente, ca nu esti tu in masura sa faci asta, nimeni nu e.

-Postare cu ocazia aflarii vestii ca toti meritam sa murim singuri! Stiu ca odata am spus ca nimeni nu merita sa moara singur, acum m-am razgandit, cu totii meritam asta pentru ca oamenii sunt mamifere rationale, prea rationale.-

I promise i will..!

And I will walk through him and i would say the very first and only hello i have ever said to him, and i will hug him like he was the only thing on this Earth, and i would kiss him like he was the air, and i will look at his sparkle eyes and then i will fall into his arms. And then i could die happily because i know that i fully and totally expressed my love:x

Love and tenderness.

-There will always be:
A LIE in beLIEve
An OVER in lOVER
An END in friENDs
An US in trUSt
An IF in lIFe

- Iubeste cu adevarat cel ce tremura cand iti marturiseste dragostea.
- Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane.
- Frumusetea reprezinta promisiunea fericirii.

And i promised myself that i will walk through him and i will say Hello, and I will love like i have never did it before and i will watch him like he was my sun all this time, and i will kiss him like he was the air, and then i will return like i haven;t done a thing. And then i will be sure that i fully expressed my love:x<3

Daca as putea as impacheta dragostea intr-un colet si l-as arunca pe fereastra!!!

Ea a fost miracolul si Soarele ce nu rasarise atatia ani.

Aceasta povestioara este reala!:
Sunt un negru. Ei bine, am simtit nevoia sa va spun acest detaliu aparent nesemnificativ pentru a sti mai bine cu cine aveti de-a face. Ma numesc Gartal si am 18 ani, sunt un adolescent obisnuit, corect? Insa pentru un negru viata nu este la fel de simpla. Am cunoscut tot felul de persoane, destul de xenofobe as putea spune, dar si oameni care m-au uimit si mi-au starnit respectul si admiratia pentru puterea lor de intelegere. Din ultima categorie face parte Sophie. O tanara de 17 ani, cu o dorinta apriga de afirmare. Am cunoscut-o pe strazile Varsoviei, oras in care locuiesc de peste 2 ani. Ea venise in Polonia in vacanta, singura. Mai tarziu aflasem motivul venirii sale aici neinsotita. Era intr-adevar o tanara frumoasa, cu trasaturi fine, si cu un par catifelat si proaspat, ce te imbata cu un miros placut de piersicuta coapta. Se misca precum o balerina, gratioasa si invaluita de o aura de mister,cu toate reflectoarele asupra sa. Bineinteles ca am observat-o de la 3 strazi distanta, din aceasta cauza m-am impidicat de bordura din fata mea, am cazut pe mana dreapta, fracturand-o si m-am ales si cu nasul spart. Ceea ce m-a socat a fost ca din marea de oameni adunata in jurul meu, tot felul de oameni circumspecti, ea a sarit in ajutorul meu, intinzandu-si mana subtire cu degetele fine si cu o piele neobisnuit de alba, contrastanta. M-a ridicat cu o forta inimaginabila unei fiinte asa de fragile si m-a privit cu o afectiune rara. Se uita in jur, scarbita de nonsalanta semenilor ei si imi facea loc prin multime. M-a intrebat:
- Te simti bine? cu o voce ragusita, insa atragatoare.
- Da, am reusit eu sa indrug, da sunt bine.
- Te-am zarit de la 2 strazi distanta si mi-am zis sa te ajut.
In acel moment inima imi batea in piept atat de tare incat la un moment dat am crezut ca o sa explodeze in bucati minuscule. Ma observase, ii pasa de mine, niciodata nu am mai intalnit vreo persoana care sa nu ma scruteze cu o privire sceptica si sa se departeze de mine pentru ca sunt negru. Niciun alt om de pe acest pamant nu a mai fost asa de bun.
- Cred ca ar fi mai bine sa te duc acasa! imi spuse, si in secunda urmatoare ma ajuta sa ma urc intr-un taxi, si se aseaza langa mine. Unde locuiesti, dragule?
- Langa Biserica Wasilew.
Tot drumul m-a tinut de mana. Avea o mana micuta, cel putin alaturi de a mea era mai mica decat in realitate, dar emana atata caldura si dragoste incat imi doream sa ramana impletita cu mana mea cel putin o vesnicie. Apoi visul meu s-a spulberat, am ajuns si desigur eu coboram si ea isi continua drumul ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Dar dupa ce a platit taxiul am observat cu stupoare ca manuta ei ramasese impletita cu a mea. Era o gluma? Ea chiar vroia sa ma conduca pana in apartament? Ma simteam implinit si in acelasi timp eram debusolat. Nu intelegeam ce are de gand sa faca. Apoi a spus:
- Vrei sa te ajut sa urci? As putea sa vin si sa am grija de tine, desigur daca doresti si tu.
- Pai...aaa..aaa, da, cum sa nu, adica sincer nu am mai avut niciodata un musafir si sunt cam nepregatit,si..
Imi astupase buzele cu degetul aratator. Eram consternat, ce se intampla?
Schiopaind am intrat in bloc si am incercat sa descui usa cu mana nefracturata cand imi smulge cheile zicand:
- Ai uitat ca esti infirm! cu o nota de ironie, desigur.
- Ei bine inca nu sunt beteag, i-am spus zambind.
Am intrat in holisorul modest, cu peretii de un galben spalacit, si cu lampa nefunctionala. In ciuda faptului ca locuiam intr-o casa modesta, Sophie gasi fascinanta biblioteca si se indrepta spre ea, cand deodata izbucni in plans.
- Ce s-a intamplat, draga mea? Te-am suparat cu ceva? si in acel moment se sprijini de umarul meu si incepu sa planga.
- Nu este vina ta, doar ca ma afecteaza faptul ca traiesti singur, intre acesti pereti odiosi fara ca macar sa iti dai seama cate ai de oferit si ce fel de om esti. Esti o persoana minunata, una dintre cele mai sincere din cate am intalnit. In ochii tai se citeste intreaga suferinta si ma copleseste atmosfera anosta din casa asta.
- Sophie, daca stiam nu te.. si nu ma lasa sa continui ce aveam de spus. Isi infipse degetele in parul meu si ma trase mai aproape de ea pana cand simtii apasarea buzelor sale peste ale mele si toate intrebarile isi primira un raspuns. Nimic nu mai conta in acel moment, nici ca sunt negru, nici ca sunt ranit, nici macar faptul ca ne cunoasteam de cateva ore.Nimic. Apoi realizasem ca sunt special, intr-adevar, Sophie, dulcea mea Sophie, avea dreptate, sunt o fiinta solitara dar minunata, o fiinta care merita iubita si care cerseste afectiune in fiecare moment al vietii. Atunci, acolo cu ea timpul se oprii in loc. Dragostea biruise, iar eu eram o alta victima a ei. In acel momemt am simtit ca pot sa mor, pentru ca era prima oara cand eram iubit, am simtit ca nu am indurat degeaba atatea chinuri, ca am fost rasplatit pentru rabdarea mea, pentru batjocurile si dispreturile oamenilor, am simtit ca eram intreg. Si doar datorita scumpei mele Sophie. Ea a fost miracolul, si Soarele ce nu rasarise atatia ani.
Asadar, dragi cititori, am postat aceasta povestioara pentru ca orice om are un suflet ce nu merita calcat in picioare doar din orgoliul, egoismul, rautatea noastra. Pentru ca un om traieste pentru a fi iubit si pentru a iubi, si acesta este un drept pe care nu il putem lua, nu avem voie sa il incalcam sau sa trecem peste el. Nu are importanta ce s-a intamplat in continuare, toate intrebarile si-au gasit raspunsul, Garal si-a dat seama ca era menit lui Sophie si ca in viata e greu sa fii iubit, dar e si mai greu sa iubesti.

Alearga grabit....fara sfarsit.

Te-ai intrebat vreodata de ce trece timpul asa de repede?
Eu da. Si mi-am raspuns prompt. Pentru ca daca nu ar zbura atunci nu am mai avea de ce sa ne fie dor. Nu ar mai fi clipe dupa care tanjim sa le retraim. Nu ar mai fi sperante de viitor. NU ar mai exista nimic. Ne-am conforma si totul ar fi prea banal.
Asa odata cu trecerea timpului devenim mai maturi, mai stapani pe sine. Ne dezvoltam simturile, mintea, inimile. Incepem sa deslusim sentimente mai profunde, mai complexe. Lucruri pe care nu le vom uita niciodata, pentru ca sunt in trecut. Lucruri de care nu ne-am mai bucura. Lucruri pe care speram sa le simta si altii.
Adevarul este ca ne vom aminti mereu ce am invatat si prin ce am trecut.
Timpul este o comoara de nepretuit, este precum nisipul, etern.
Recunosc ca simt deseori nevoia sa dau timpul inapoi si rau gandesc pentru ca daca as putea face asta, as schimba multe fapte si nu am mai avea amintiri. Am fi goi pe dinauntru si pe dinafara.
Asa ca acum ii multumesc timpului pentru ca ne face viata mai usoara, pentru ca o anima, pentru ca alearga neincetat ca un nebun.

Doi ochi duiosi, ca niste mure, alaturi de un par balai si un zambet de copil.

Se uita pe geam cu admiratie. La ce oare? Nu stiu. Nu mi-a spus niciodata. De ce? Poate ca nu eram suficient de apropiate, sau poate ca nu avea incredere in mine. Vazand ca nu se misca de minute intregi m-am hotarat sa plec de langa ea. Am pasit catre usa, am deschis-o si apoi am trantatit-o cu brutalitate. De ce aceasta explozie de furie? Nu am nici cea mai vaga idee. Insa m-am simtit usurata in acel moment. Probabil ca am vrut sa-i arat ca sunt si eu acolo, dar nu m-a bagat in seama. Ce ar fi trebuit sa fac ca sa isi arunce privirea asupra mea? Ma despart de casa si de cea mai draga fiinta din viata mea. Cel putin asa credeam. Si pornesc catre... un loc. Da, un loc nu stiu unde, insa merg catre el. Sunt tulburata si lacrimile ma podidesc, astfel ca in cateva clipe curgeau siroaie pe obrajorii mei plinuti. Imi treceau prin minte tot felul de reprosuri si de sicane. Simteam ca nu mai pot continua daca nu vorbesc cu cineva. Nu am pe nimeni, nimeni care sa ma asculte. Din acest motiv am plecat de acolo.
Treceam pe langa parcurile inverzite pline de copii galagiosi si plini de energie. Ii invidiez. Mi-as dori ca viata mea sa fie cel putin la fel de frumoasa ca a lor, cel putin la fel de ascunsa. Ei nu stiu ce ii asteapta si de ce fel de persoane sunt inconjurati. Atunci mi-am dat seama. Trebuia sa vorbesc cu unul dintre ei. Hotarata si multumita de ideea mea, merg catre leagan si ma apropii de o fetita balaie, cu doua mure in loc de ochii, si cu un zambet nonsalant.
- Ai putea sa stai cateva minute cu mine? ii spusei eu cu sfiala.
- Desigur. De ce ai vrea sa vorbesti cu mine? Sunt doar un copil? imi raspunse cu roseala caracteristica varstei.
- Tocmai de un copil am nevoie. De un suflet cald, ce nu ma judeca, ce nu ma raneste. Un suflet ce ma asculta si ma consoleaza. Sunt nefericita, draga mea. Traiesc intr-o lume dusmanoasa, intr-o lume nefiresc de rece. In lumea adultilor. Este cumplit. Am avut o copilarie grea. Parintii mei nu erai multumiti de conditia lor, nu erau multumiti de mine, si mai ales nu am avut sprijin din partea lor. Ar fi o rautate sa nu admit ca m-au ajutat cu bani si cu studiile si nu erau chiar asa de ostili. Insa ei compensau material toate momentele in care nu au fost alaturi de mine. Motivul? Aveam o sora bolnava.
- Cum? m-a intrerupt scrutandu-mi chipul cu ochii ei duiosi.
- Da, era bolnava grav. O boala incurabila. Era total neputincioasa. Iar mama mea trebuia sa o ingrijeasca, insa nu era atat de usor precum suna. Grija pentru ea o macina pe interior, o rodea, devenind din ce in ce mai slaba. Nu mai era persoana tonica si impulsiva pe care o stiam. Se transformase intr-o copie a surorii mele. Diferenta era ca mama inca mai avea forta. Nu multa, insa avea ceva. Am petrecut 9 ani in care mama si cu mine ne asiguram ca sora mea avea tot ceea ce-i trebuia. Nu pot descrie in cuvinte cat de rare erau clipele impreuna cu ea. Trebuia sa planific o vacanta cu mult inainte. Timp de 9 ani am adormit plangand in fiecare noapte. Ma gandeam oare cum e sa ai o familie unita? Cum e sa mergi vara, la mare in vacanta si sa te bucuri de soare si apa si de toate minunatiile? Cum e sa ai o camera a ta? Un loc in care tu nu trebuie sa te ascunzi; un loc in care toti te accepta asa cum esti? Lucruri marunte, de care se bucura fiecare adolescent. Ajunsesem in pragul in care sa imi doresc sa mor, si chiar ma certam cu parintii mei si le reprosam faptul ca m-au nascut. Era cumplt. 9 ani de chin. Si apoi s-a dus. Cuprinsa de remuscari, de durere si de boala, a murit. O moarte pe care ne-am dori-o toti. Somnul. Era ca un curcubeu dupa o furtuna lunga si violenta. Nu stiam cum ar trebui sa ma simt. Nu stiam ce ar trebui sa fac. Eram intr-o depresie. Ar fi trebuit sa ma simt usurata, insa ceva ma impingea nu actionez asa. Melancolica, nostalgica, imi era dor de ea. Mama era distrusa, si tata era cuprins de deznadejde. Iar eu pendulam. Nu mi-am imaginat niciodata ca eram mai fericita atunci cand ea ne exploata cu buna stiinta.
- Este o poveste trista. Si bunica mea e bolnava, incurabil. Si nici pe mine nu ma ajuta ea, si mama ma neglijeaza oarecum. Tata este ostil. Cred ca sunt un copil care nu are cea mai frumoasa copilarie. Si imi cuprinse mainile mele reci intr-ale ei. Doua bucatele fragile ma mangaiau si imi trimiteau caldura. Disparuse bucuria din ochii sai. Acum ma privea cu durere, ma privea ca si cum m-ar fi inteles, ma privea adultul din inima ei.
- Cred ca trebuia sa pretuiesc momentele chinuitoare in care o aveam alaturi. As da orice ca sa o mai am. Insa nu pot schimba nimic. Asa ca ma intorc in acei patru pereti de gheata, intre acele persoane reci, si ma invelesc cu o plapuma de deznadejde.
- As putea sa incap si eu in patura aceea! spuse copila.
- Oricand! i-am raspuns eu.
Si m-am ridicat si am pornit la drum. Cu sufletul faramitat mergeam ca o stafie alaturi de bucata lipsa. Acum eram completa.

Quotes about love [made by me]

-Love is not a trifle, it's a necessity, although sometimes you can say it's a gift because some of us haven't discovered it.
-I made my own love story, but it wasn't so good like the usual ones, which are written in books and magazines, and you know why? Because i haven't written it with my entire heart, and that makes it bad. When you need a love story, do it on your own, it's the best, but don't forget your heart, because sometimes your words express only coldness.
-Love is like a song, but you've forgotten at all.
-A very small degree of hope is sufficient to cause the birth of love.
-Une mouche epehmere nait a neuf heures du matin dans les grands jours d'ete, pour mourir a cinq heures du soir; comment comprendrait-ell la nuit?...Donnez-lui cinq heures d'existence de plus, elle voit et comprend ce que c'est la nuit.[Stendhal:x]
-You melt the ice from my heart and turned it into love,
You cut the angles of my heart and turned it into a prefect circle,
You taught me that love is not a trifle, love is a necessity.
You showed me love.
You were LOVE.